Probabil ca stiti, dar totul e atat de zadarnic, cand stii ca degeaba e totul, e atat de zadarnic, incerci sa fugi, sa uiti, sa te minti, sa faci milioane de lucruri inutile, sa te distraga, sa te faca sa amortesti, sa nu mai...iubesti...
Dar de ce? pentru ca asa e mintea omului, incepe sa fuga cand da peste obstacole neplacute, sa se ascunda, sa te minti tu pe tine ca totul va fi bine, iti faci filme aiurea, te trezesti noaptea, te foiesti in pat de griji, te zbuciumi, te framanti...Si pana la urma in acelasi loc ajungi...tu cu tine, in camera ta, cu mintea ta ingrozitoare, cu sentimentele tale atat de dureroase, atat de daunatoare pentru tine...E infiorator, inuman sa simti asta. Iar sperantele tale sunt...fara speranta. E o antiteza continua in mintea ta, sufletul tau. Speri ca poate intr-o zi se va schimba totul, poate ca intr-o zi peste cativa ani, te vei intalni cu persoana respectiva si va fi din nou ca la inceput...pana atunci te chinui incercand sa uiti. Te gandesti daca o vei uita vreodata...Nu, nu o vei uita, va ramane mereu ascunsa undeva adanc in sufletul tau, ingropata, sperand ca poate va mai iesi la iveala. In procesul tau de uitare, te uiti pe tine, uiti sa mai iubesti, uiti sa mai faci loc si pentru altcineva. E egoist, urat si sadic pentru tine si pentru ceilalti...Ce e de facut? Nimic. Speri ca timpul le va rezolva pe toate. Conjuncturile de situatii te vor atrage intr-un avalgam de oameni, ganduri, idei, cunoastere de sine. Te maturizezi,dar in acelasi timp cand esti iar tu cu tine, iti mai amintesti ce a fost cu parere de rau si un zambet trist pe buze. Ar fi putut fi altfel, dar totul se intampla cu un motiv...Te gandesti: " Poate asa a fost mai bine, poate am avut de invatat din asta..."
In principiu, mi-era dor sa scriu si am scris despre ce am trait si traiesc inca. Poate va regasiti...poate nu. Aveam nevoie sa scriu. Poate sunt nebuna, poate e prea intens ce am simtit si cicatricea va ramane mereu.
C'est la vie, c'est l'amour, c'est la guerre...
