7.14.29.

miercuri, 7 septembrie 2011
  • Îmi vine să urlu. Niciodată nu trebuia să fac asta. Niciodată. Cine sunt? Cine ești? Începe. Se termină la fel cum a început. Ești altundeva, ești al altcuiva.
  • Eu, eu sunt doar acel ceva special, interesant, specimen ciudat care apare de fiecare dată în viața cuiva, la un moment dat dar rămâne doar la stadiul de amintire și experiment de moment. Cine sunt? Ce caut? Pe cine caut? Credeam că pe tine.
  • Impulsivitatea mă face să gândesc prea profund și prea dramatic. Dar nu de fapt asta ne definește? Crema eului nostru? Adevăratul nostru eu, brut, creeat din impulsivitate? Ce rost avem fără scăpările noastre de impulsivitate? Ambalajul robotizat creeat de noi.
  • Iubește. Uită. Eu am uitat.
  • Eu am pătruns doar într-o mică parte din 24/24-urile tale. Restu sunt enigme. Ascunse bine, lăsate doar discret la iveală. Atât de discret încât rar le poți vedea. Cicatricea a rămas, a mea s-a vindecat. Neîncrederea este. La mine mai mare. Teama? Este și ea acolo împreună cu îndoiala.
  • Diferențe atât de mari și totuși atât de asemănătoare.
  • Sabie cu două tăișuri.
  • Cine sunt?
  • Răspunsul tău: O să afli tu, ești încă foarte tânără.
  • Răspunsul meu: Nu mai vreau să fiu subestimată.
  • Mintea mea e un labirint fără ieșire. Prea multe întrebări fără răspuns.
  • Parcă era vorba fără întrebări.
  • Compromisuri. Fără ele. Frumos în ipoteză.
  • A. Arde pe ecran. Arde în mintea ta, inima ta. Uită.
  • Fără superioritate. Știi mai multe, ok, eu știu ce tu nu știi și invers.
  • Te îndoiești? Nu o face.
  • Parcă era vorba fără întrebări.
  • Încerci să explici anumite lucruri ce se întâmplă? Te simți obosit? Te simți depășit?
  • Parcă era vorba fără întrebări.
  • Te enervezi? Te rog.
  • Mă enervez. Mă-rog.
  • Mă gândesc la tine? Da.
  • De ce?
  • Parcă era vorba fără întrebări.

Începe

luni, 5 septembrie 2011
Interesant e faptul că nu te cunosc. Nu știu aproape nimic despre tine. Nu știu cine ești, ce faci, ce ai făcut, ce vrei, ce nu vrei. Nimic. Dar totuși...intervine acel ”dar” și acel ”totuși”. Cuvintele astea două care fac să înțelegi atât de multe și în același timp atât de puține. De ce? De ce nu e de-ajuns când ne-avem doar în brațele celuilalt pentru mii de minute numărate? Respirația sacadată, musculatura feței blocată în același zâmbet de câteva ore și tu. Bătăile inimii tale fac cea mai frumoasă muzică. ”Seara asta ar merita scrisă.” Mă simt prinsă într-un avalgam de...tot ce există în jurul meu. Nu mai știu ce se întâmplă exact. Într-un moment...s-a întâmplat ceva...ceva inexplicabil, și în următorul moment nu mai e aici. Unde ești, de ce trebuie să fi ”undeva acolo” ? Cu ce mă ajută pe mine asta? Cu nimic. Nu trebuie să fiu luată de val. Nu trebuie să mă arunc, nu trebuie nimic din toate astea. Trebuie doar să te știu acolo și aproape,indiferent unde ești. Nu-mi mai pasă de nimic, doar de tine și să te am când am nevoie. ”Nu fi tristă” :)
Tripul începe...
Abonați-vă la: Postări (Atom)