Viaţă şi artă

Vino

E frustrant când vrei să faci ceva...să zici ceva, în special, și nu reușești. Ceva te reține. Ce anume? Gândurile? Rațiunea? Da. Frica? Și ea e acolo. Why so fucking hard?! Am nevoie de tine. Inconștient și treptat conștient, am nevoie de tine. Da, de tine. Să zic asta cu voce tare? Imposibil. Încă nu. Ceva mă reține....dar ce?
Îndoiala.

Când credeai că totul va fi la fel de jalnic și monoton ca de-obicei *POOF!* se întâmplă ceva super mega extracarifragilistic! M-am trezit de dimineață, fără chef de nimic, sictirită de noiembrie, sictirită de școală și de oraș, până când primesc un mic mesaj salvator de la o persoană, care nu mă așteptam să primesc vreun semn de la ea. Ever. Acea persoană împreună cu alte 3 persoane, au venit cu ideea excelentă de ”Hai la un ceai în Cluj...decât în G...” Sceptică ca de-obicei, nu am crezut, nu am vrut, m-am tras pe fese cum s-ar zice, până când am auzit că mergem cu mașina uneia dintre persoane. Best morning after a looong long time! Pe seară we gonna be home. Cius!

Îmi dau lacrimile, simt că mă sufoc. M-am săturat să încep să simt ceva. Simt o ghiară imensă în piept care mă strânge, mă lasă fără vlagă și mă usucă de viață. Nu e corect, mereu eu sunt aceea care va avea de suferit, de fiecare dată când mă gândesc: ”Aici nu va fi așa, el nu e așa”. Întotdeauna...e chiar atât de greu să reușești să nu-ți pese? Cum poți să faci contrariul?...Mi-e rău, mă simt neputincioasă, sunt furioasă pe mine și pe cei din jur. Epuizare...te rog...nu.
Degetele-mi tremură haotic împreună cu gândurile. Au secat și lacrimile, mi se umezesc ochii apoi picăturile aleargă înapoi de unde au plecat. Întotdeauna mi-am dorit să mai simt ceva după ce ura luase locul oricărui simțământ. Acum, față-n față cu adevărul, mi-e frică. Atât de aproape, atât de departe, atât de proastă sunt. Masca mea de sceptică și sarcastică, cade, fâșie cu fâșie...Tu ești de vină. Sunt furioasă, urăsc ce ar trebui să iubesc, să învăț, iubesc ce ar trebui să urăsc. Te urăsc.
Mă uit în gol și-mi amintesc din când în când, mă bufnește plânsul. Sunt prea slabă pentru așa ceva, prea slabă să mai sufăr din nou, prea slabă să mai rezist zidului dintre inimă și creier. Balans, egalitate, proporții egale, matematică, chimie, somn...
Îmi dau lacrimile, simt că mă sufoc.