joi, 24 noiembrie 2011
Vino

Ceva

miercuri, 9 noiembrie 2011
E frustrant când vrei să faci ceva...să zici ceva, în special, și nu reușești. Ceva te reține. Ce anume? Gândurile? Rațiunea? Da. Frica? Și ea e acolo. Why so fucking hard?! Am nevoie de tine. Inconștient și treptat conștient, am nevoie de tine. Da, de tine. Să zic asta cu voce tare? Imposibil. Încă nu. Ceva mă reține....dar ce?
Îndoiala.

Tralalala (sunetul gândurilor mele)

joi, 3 noiembrie 2011
Când credeai că totul va fi la fel de jalnic și monoton ca de-obicei *POOF!* se întâmplă ceva super mega extracarifragilistic! M-am trezit de dimineață, fără chef de nimic, sictirită de noiembrie, sictirită de școală și de oraș, până când primesc un mic mesaj salvator de la o persoană, care nu mă așteptam să primesc vreun semn de la ea. Ever. Acea persoană împreună cu alte 3 persoane, au venit cu ideea excelentă de ”Hai la un ceai în Cluj...decât în G...” Sceptică ca de-obicei, nu am crezut, nu am vrut, m-am tras pe fese cum s-ar zice, până când am auzit că mergem cu mașina uneia dintre persoane. Best morning after a looong long time! Pe seară we gonna be home. Cius!

”Am scris cu unghia pe tencuială...”

miercuri, 2 noiembrie 2011
Îmi dau lacrimile, simt că mă sufoc. M-am săturat să încep să simt ceva. Simt o ghiară imensă în piept care mă strânge, mă lasă fără vlagă și mă usucă de viață. Nu e corect, mereu eu sunt aceea care va avea de suferit, de fiecare dată când mă gândesc: ”Aici nu va fi așa, el nu e așa”. Întotdeauna...e chiar atât de greu să reușești să nu-ți pese? Cum poți să faci contrariul?...Mi-e rău, mă simt neputincioasă, sunt furioasă pe mine și pe cei din jur. Epuizare...te rog...nu.
Degetele-mi tremură haotic împreună cu gândurile. Au secat și lacrimile, mi se umezesc ochii apoi picăturile aleargă înapoi de unde au plecat. Întotdeauna mi-am dorit să mai simt ceva după ce ura luase locul oricărui simțământ. Acum, față-n față cu adevărul, mi-e frică. Atât de aproape, atât de departe, atât de proastă sunt. Masca mea de sceptică și sarcastică, cade, fâșie cu fâșie...Tu ești de vină. Sunt furioasă, urăsc ce ar trebui să iubesc, să învăț, iubesc ce ar trebui să urăsc. Te urăsc.
Mă uit în gol și-mi amintesc din când în când, mă bufnește plânsul. Sunt prea slabă pentru așa ceva, prea slabă să mai sufăr din nou, prea slabă să mai rezist zidului dintre inimă și creier. Balans, egalitate, proporții egale, matematică, chimie, somn...
Îmi dau lacrimile, simt că mă sufoc.

7.14.29.

miercuri, 7 septembrie 2011
  • Îmi vine să urlu. Niciodată nu trebuia să fac asta. Niciodată. Cine sunt? Cine ești? Începe. Se termină la fel cum a început. Ești altundeva, ești al altcuiva.
  • Eu, eu sunt doar acel ceva special, interesant, specimen ciudat care apare de fiecare dată în viața cuiva, la un moment dat dar rămâne doar la stadiul de amintire și experiment de moment. Cine sunt? Ce caut? Pe cine caut? Credeam că pe tine.
  • Impulsivitatea mă face să gândesc prea profund și prea dramatic. Dar nu de fapt asta ne definește? Crema eului nostru? Adevăratul nostru eu, brut, creeat din impulsivitate? Ce rost avem fără scăpările noastre de impulsivitate? Ambalajul robotizat creeat de noi.
  • Iubește. Uită. Eu am uitat.
  • Eu am pătruns doar într-o mică parte din 24/24-urile tale. Restu sunt enigme. Ascunse bine, lăsate doar discret la iveală. Atât de discret încât rar le poți vedea. Cicatricea a rămas, a mea s-a vindecat. Neîncrederea este. La mine mai mare. Teama? Este și ea acolo împreună cu îndoiala.
  • Diferențe atât de mari și totuși atât de asemănătoare.
  • Sabie cu două tăișuri.
  • Cine sunt?
  • Răspunsul tău: O să afli tu, ești încă foarte tânără.
  • Răspunsul meu: Nu mai vreau să fiu subestimată.
  • Mintea mea e un labirint fără ieșire. Prea multe întrebări fără răspuns.
  • Parcă era vorba fără întrebări.
  • Compromisuri. Fără ele. Frumos în ipoteză.
  • A. Arde pe ecran. Arde în mintea ta, inima ta. Uită.
  • Fără superioritate. Știi mai multe, ok, eu știu ce tu nu știi și invers.
  • Te îndoiești? Nu o face.
  • Parcă era vorba fără întrebări.
  • Încerci să explici anumite lucruri ce se întâmplă? Te simți obosit? Te simți depășit?
  • Parcă era vorba fără întrebări.
  • Te enervezi? Te rog.
  • Mă enervez. Mă-rog.
  • Mă gândesc la tine? Da.
  • De ce?
  • Parcă era vorba fără întrebări.

Începe

luni, 5 septembrie 2011
Interesant e faptul că nu te cunosc. Nu știu aproape nimic despre tine. Nu știu cine ești, ce faci, ce ai făcut, ce vrei, ce nu vrei. Nimic. Dar totuși...intervine acel ”dar” și acel ”totuși”. Cuvintele astea două care fac să înțelegi atât de multe și în același timp atât de puține. De ce? De ce nu e de-ajuns când ne-avem doar în brațele celuilalt pentru mii de minute numărate? Respirația sacadată, musculatura feței blocată în același zâmbet de câteva ore și tu. Bătăile inimii tale fac cea mai frumoasă muzică. ”Seara asta ar merita scrisă.” Mă simt prinsă într-un avalgam de...tot ce există în jurul meu. Nu mai știu ce se întâmplă exact. Într-un moment...s-a întâmplat ceva...ceva inexplicabil, și în următorul moment nu mai e aici. Unde ești, de ce trebuie să fi ”undeva acolo” ? Cu ce mă ajută pe mine asta? Cu nimic. Nu trebuie să fiu luată de val. Nu trebuie să mă arunc, nu trebuie nimic din toate astea. Trebuie doar să te știu acolo și aproape,indiferent unde ești. Nu-mi mai pasă de nimic, doar de tine și să te am când am nevoie. ”Nu fi tristă” :)
Tripul începe...

Fuga

sâmbătă, 5 februarie 2011
Stiti cum e cand te gandesti la o persoana atat de intens,atat de puternic inca inima incepe sa-ti bata in gat, ai palpitatii, iti vine sa mori,sa urli, sa o iei sa o smulgi din piept si sa o arunci cat mai departe posibil, injurandu-te in acelasi timp "Proasto! Proasto! numai tu esti de vina! numai din vina ta! tu esti problema!" ?
Probabil ca stiti, dar totul e atat de zadarnic, cand stii ca degeaba e totul, e atat de zadarnic, incerci sa fugi, sa uiti, sa te minti, sa faci milioane de lucruri inutile, sa te distraga, sa te faca sa amortesti, sa nu mai...iubesti...
Dar de ce? pentru ca asa e mintea omului, incepe sa fuga cand da peste obstacole neplacute, sa se ascunda, sa te minti tu pe tine ca totul va fi bine, iti faci filme aiurea, te trezesti noaptea, te foiesti in pat de griji, te zbuciumi, te framanti...Si pana la urma in acelasi loc ajungi...tu cu tine, in camera ta, cu mintea ta ingrozitoare, cu sentimentele tale atat de dureroase, atat de daunatoare pentru tine...E infiorator, inuman sa simti asta. Iar sperantele tale sunt...fara speranta. E o antiteza continua in mintea ta, sufletul tau. Speri ca poate intr-o zi se va schimba totul, poate ca intr-o zi peste cativa ani, te vei intalni cu persoana respectiva si va fi din nou ca la inceput...pana atunci te chinui incercand sa uiti. Te gandesti daca o vei uita vreodata...Nu, nu o vei uita, va ramane mereu ascunsa undeva adanc in sufletul tau, ingropata, sperand ca poate va mai iesi la iveala. In procesul tau de uitare, te uiti pe tine, uiti sa mai iubesti, uiti sa mai faci loc si pentru altcineva. E egoist, urat si sadic pentru tine si pentru ceilalti...Ce e de facut? Nimic. Speri ca timpul le va rezolva pe toate. Conjuncturile de situatii te vor atrage intr-un avalgam de oameni, ganduri, idei, cunoastere de sine. Te maturizezi,dar in acelasi timp cand esti iar tu cu tine, iti mai amintesti ce a fost cu parere de rau si un zambet trist pe buze. Ar fi putut fi altfel, dar totul se intampla cu un motiv...Te gandesti: " Poate asa a fost mai bine, poate am avut de invatat din asta..."
In principiu, mi-era dor sa scriu si am scris despre ce am trait si traiesc inca. Poate va regasiti...poate nu. Aveam nevoie sa scriu. Poate sunt nebuna, poate e prea intens ce am simtit si cicatricea va ramane mereu.
C'est la vie, c'est l'amour, c'est la guerre...
Abonați-vă la: Postări (Atom)