Viaţă şi artă

Îmi dau lacrimile, simt că mă sufoc. M-am săturat să încep să simt ceva. Simt o ghiară imensă în piept care mă strânge, mă lasă fără vlagă și mă usucă de viață. Nu e corect, mereu eu sunt aceea care va avea de suferit, de fiecare dată când mă gândesc: ”Aici nu va fi așa, el nu e așa”. Întotdeauna...e chiar atât de greu să reușești să nu-ți pese? Cum poți să faci contrariul?...Mi-e rău, mă simt neputincioasă, sunt furioasă pe mine și pe cei din jur. Epuizare...te rog...nu.
Degetele-mi tremură haotic împreună cu gândurile. Au secat și lacrimile, mi se umezesc ochii apoi picăturile aleargă înapoi de unde au plecat. Întotdeauna mi-am dorit să mai simt ceva după ce ura luase locul oricărui simțământ. Acum, față-n față cu adevărul, mi-e frică. Atât de aproape, atât de departe, atât de proastă sunt. Masca mea de sceptică și sarcastică, cade, fâșie cu fâșie...Tu ești de vină. Sunt furioasă, urăsc ce ar trebui să iubesc, să învăț, iubesc ce ar trebui să urăsc. Te urăsc.
Mă uit în gol și-mi amintesc din când în când, mă bufnește plânsul. Sunt prea slabă pentru așa ceva, prea slabă să mai sufăr din nou, prea slabă să mai rezist zidului dintre inimă și creier. Balans, egalitate, proporții egale, matematică, chimie, somn...
Îmi dau lacrimile, simt că mă sufoc.